Despre frica de necunoscut și problemele care ne împiedică să călătorim
Prolog
Era ultima zi a anului 2014 și mă pregăteam să merg la revelion. Cum mai aveam ceva timp liber, am zis să mai dau un scroll – două pe Facebook să văd ce mai postează lumea.
La un moment dat, îmi sare privirea pe o postare a unui prieten olandez. Dăduse check-in din Saigon, oraș din sudul Vietnamului. Cum știam că mai fusese și în România cu câteva luni înainte, reacția mea a fost una plină de căldură:
“Uite, frate, câți bani trebuie să aibă unii ca să călătorească atât! Acum ești în Estul Europei, pe urmă de revelion în Vietnam. Păi pentru Vietnam cred că nu-mi ajung numerele ca să calculez câți bani îmi trebuie! Ha! Olandezii ăștia!” am pufăit eu și am închis repede Facebook-ul ca să nu îmi stric seara.
Sunt călătoriile doar pentru privilegiați? – Cam ce șanse avem și care sunt problemele ce ne blochează
Ei bine, eu am fost dintotdeauna pasionat de geografie și citeam mult despre alte țări. Visul meu era să văd lumea. Iar la fiecare țară de pe planetă știam care sunt lucrurile pentru care voiam să o vizitez. Însă eram absolut convins că de călătorit prea mult nu voi călători niciodată. Locurile îndepărtate le vedeam ca fiind posibile doar pentru un grup restrâns de oameni care își permiteau acest lux.
Adevărul e că nu eram chiar departe de realitate. Până la urmă, câtă lume poate să călătorească dupa bunul plac? Iar cei mai mulți nu vor călători niciodată nicăieri în afara țării sau regiunii lor, oricât de mult ar visa cu ochii deschiși.
În plus, pentru o persoană din Nigeria sau Iran e din start mai greu decât pentru cineva din România. Pentru simplul fapt că pașaportul lor nu are atâta putere.
Cea mai mare parte a populației lumii nici nu își poate pune problema călătoriilor din pasiune. Contextul și prioritățile de viață fac ca, în general, călătoriile în țări și locuri îndepărtate să reprezinte mai degrabă un lux.
Dar…
Problema pe care mi-am pus-o eu a fost dacă nu cumva puteam măcar să îmi cresc șansele. Dacă nu cumva puteam găsi metode prin care să plec să văd lumea folosindu-mă de resurse care îmi erau cât de cât la îndemână.
La un moment dat, am primit un mail. Eram abonat la newsletter-ul de la World Nomads (asta-i o firmă internațională care face în special asigurări de călătorie). Îmi plăceau pozele lor din diverse destinații și de-asta mă și abonasem de fapt. Însă mailul respectiv avea un titlu de genul:
“World Nomads wants to send you on a trip of a lifetime!”
Scria despre un concurs în care premiul era o călătorie într-o destinație exotică. Printre posibilele destinații era și India, iar în dreptul ei apărea o poză de la sărbătoarea Holi. De Holi oamenii aruncă unii în alții cu prafuri colorate, necunoscuții se îmbrățișează pe stradă și se simte mai mult ca niciodată bucuria venirii primăverii și a unui nou început. Ca niciodată în altă zi, India e învăluită într-o explozie de culoare, bună-dispoziție și bucurie de a trăi.
La concurs nu am câștigat, dar imaginea aceea cu sărbătoarea de Holi mi-a rămas permanent în minte.
Ca fiind un lucru pe care ar trebui să îl fac cândva.
Ca fiind un premiu pe care ar trebui să îl câștig cândva.
Pentru că eu, la momentul acela, credeam că cele mai bune lucruri pot apărea doar din senin.
Multă vreme am crezut că singurele metode prin care puteam ajunge în țări îndepărtate erau fie câștigând la un concurs, fie trimis de vreo firmă sau organizație studențească, fie cumpărând pachete scumpe de vacanță de la agenții de turism. Iar când intram pe site-urile agențiilor de turism găseam prețuri de la câteva mii de euro în sus.
Cu imaginea aceea în minte, într-un moment de introspecție, am luat o foaie albă și am scris motivele care mă împiedicau să călătoresc pe termen mai lung. Iar acestea erau:
- nu am suficienți bani,
- nu am timp
- și nu am cu cine să plec pentru o perioadă lungă.
Evident, astea se numără printre motivele clasice ale tuturor și nu e nevoie de vreo introspecție deosebită ca să ajungi să le scrii pe foaie.
Dar ce m-am gândit eu a fost să mă iau în serios și să îmi pun problema cum aș putea să le rezolv pe fiecare în parte.
Am ajuns la concluzia că în spatele lor mai sunt și alte probleme: nu credeam că se poate, resimțeam un fel de presiune socială că nu e bine ce fac și, în plus, mi-era teama de ce s-ar putea întampla atât în timpul călătoriei, cât și după.
Dar mai multe despre astea în continuare.
Nu credeam că se poate
La un moment dat, mă gândeam cum ar fi dacă aș pleca să călătoresc pentru câteva luni. Iar destinația ideală pentru mine era Asia, pentru că m-a fascinat dintotdeauna prin varietatea ei.
Într-o dimineață mă întâlnisem cu un amic și, vorbind dintr-una într-alta, ajungem la subiectul călătorii. Eu, cum nu fusesem mai pe nicăieri, mai mult îl ascultam cum îmi povestește despre o excursie de câteva zile prin Europa. După ce a povestit, l-am întrebat dacă nu cumva l-ar tenta să meargă și pe alte continente. Răspunsul lui a fost scurt și simplu:
“N-am eu bani să merg pe alte continente! Pentru alte continente îți trebuie bani serioși. Nu se poate altfel!”
Pentru că știam că el câștiga cu mult mai bine decât mine, m-am simțit cumva rușinat. N-am mai zis nimic despre ideile mele de călătorie pentru că, sincer să fiu, începeau să mi se pară deplasate. Dacă o persoană care câștiga destul de bine spunea că nu are bani să meargă pe alte continente într-o excursie de câteva zile, atunci eu, care câștigam cu mult mai puțin, ce să mai zic? Eu voiam să merg câteva luni. Am simțit o oarecare rușine față de ideile mele pentru că cel mai probabil erau nerealiste.
Această poveste nu era una singulară. Am constatat că exista un șablon care se tot repeta. Un număr semnificativ de oameni pe care îi întrebam spuneau cam același lucru. Că să mergi de capul tău pe alte continente e prea scump, că trebuie bani mulți și că mai e și nesigur pe deasupra.
Presiunea socială
Asta m-a făcut oarecum să fiu sceptic în a mai vorbi despre călătorii cu oameni care nu călătoreau. La vremea aia, prin 2014-2015, nici nu prea auzisem de mulți pe aici, pe la noi, care să plece așa.
Însă, astfel, am învățat un concept nou, pe care l-am denumit presiune socială.
Iar așa-zisa presiune socială apărea pentru că, în primul rând, eu nu eram sigur pe mine și pe planurile mele. Pentru că în momentul în care ești sigur pe tine și pe ce vrei să faci, nu mai e nicio presiune socială sau cum s-o numi ea.
Dacă eu îmi tot spuneam: “O fi bine cum mă gândesc?”, încărcat și cu grijile celorlalți, era normal să simt o presiune. Dar adevărul e că nu prea ai cum să fii sigur dacă n-ai mai fost nicăieri. Nici măcar nu mai zburasem cu avionul.
Mintea mea avea nevoie de dovezi că se poate. Că era în regulă ce îi propuneam eu.
Mai târziu, am observat în jurul meu că presiunea socială poate fi și în celălalt sens. Dacă stai mult și te uiți la poze pe instagram și vezi oameni călătorind, s-ar putea ca la un moment dat să te lovească un gând că toți călătoresc și tu ești mai fraier doar pentru că nu faci asta. Chiar dacă nu îți place să călătorești sau dacă ai alte priorități, e posibil să te simți prost la un moment dat. Sau să vrei să mergi undeva departe doar ca să arăți că poți și tu.
În plus, de multe ori călătorii înrăiți s-ar putea să nu îi înțeleagă și să îi judece pe cei care nu sunt interesați de călătorii și să nu vadă cum aceștia pot trăi fără ele. Așa cum și ceilalți s-ar putea să nu îi înțeleagă pe cei care vor să călătorească peste tot. Eu, personal, mă simt și acum un pic vinovat pentru că îmi doresc foarte mult să călătoresc în continuare. Mai mult decât media “firească” dintr-o societate.
Problemă: n-am bani
Concluzia la care am ajuns a fost următoarea: ce însemna pentru mine să nu am bani nu era același lucru cu ce însemna pentru o altă persoană. “Nu am bani” e un mod de a mă exprima. Continuarea ar fi: “Nu am bani pentru ce?”
Eu în primă fază, când o auzeam, înțelegeam această expresie cu sensul de neputință de a-ți plăti nici măcar nevoile de bază în viața de zi cu zi, adică hrană și adăpost. Și, într-adevăr, pentru un număr mare de oameni acest lucru chiar e adevărat.
Însă, printre cei cu care mă întâlneam eu, de cele mai multe ori “Nu am bani” însemna “Am alte priorități și alte lucruri pe care vreau să le fac cu ei”.
Așa am mai învățat un concept nou. Se numea prioritizare.
Recunosc că mi-a luat mult timp să mă prind de faptul că a nu avea bani pentru ceva poate să însemne și a avea alte priorități. Chiar dacă aceste priorități sunt unele majore, cum ar fi “vreau să îmi iau o casă”, sau unele mai mici, “Vreau să ies în oraș seară de seară și nu mă pot simți bine fără să cheltuiesc mult”.
Dar… în momentul în care am înțeles acest concept, mi-am dat seama ce am de facut.
Am făcut din planul meu de a călători o prioritate. Și l-am privit ca pe un proiect. Mi-am fixat deadline-uri și obiective.
Am ales ca mai bine de un an de zile să mă întreb de fiecare dată când doream să fac o cheltuială nouă: E în concordanță cu prioritatea mea? Da sau Nu.
Desigur, dacă aș fi trăit cu banii de pe o zi pe alta și cu datorii, probabil că nu ar fi fost momentul potrivit să mă gândesc la călătorii. Ar fi trebuit întâi să îmi fac ordine în viață, înainte de orice. Adică să îmi impun alte priorități.
Și am mai înțeles un lucru. Când cineva spunea că nu are bani pentru a călători, de multe ori se referea că nu are bani pentru a călători la un anumit standard. Iar acest standard era extrem de relativ. Unii oameni doreau hoteluri de 4 stele și un grad de confort mai ridicat, alții preferau hosteluri, campinguri sau cazări pe la localnici.
Eu de multe ori când mă uitam la poze sau vedeam oameni care călătoreau prin multe țări, cumva le asociam călătoriile cu un grad foarte ridicat de confort.
Mintea îmi făcea de una singură o legătură imaginară între pozele din țări exotice pe de o parte și resorturi de lux, hoteluri cu multe stele sau tururi scumpe pe de altă parte. Și mă gândeam că trebuie să aibă foarte mulți bani ca să poată face asta.
Pentru că, atunci când căutam pe internet despre vacanțe și excursii, cam asta găseam în ofertele agențiilor de turism. Și ajunsesem să cred că doar așa se poate.
Însă, gândindu-mă mai bine, am ajuns la concluzia că eu nu îmi doream și nici nu aș fi fost prea fericit dacă aș fi călătorit în acest stil.
Motivele fiecăruia de a călători și găsirea acelui “de ce” pentru care am face asta
Eu îmi doream doar să văd lumea. Pozele cu hoteluri confortabile cu piscină și articolele despre relaxare și “vacanța de vis pe care cu toții ne-o dorim” mă lăsau rece. La fel și ideea de vacanță organizată de altcineva, în care să am totul prestabilit.
O călătorie reușită pentru mine ar fi însemnat ceva diferit față de ce ar fi însemnat pentru altcineva. Pentru mine părea fascinantă ideea călătoriei în sine, a drumului și a misterului ce îl învăluia.
Gândindu-mă mai bine, necunoscutul începea să îmi provoace mai degrabă entuziasm decât teamă.
Studiind mai mult, mi-am dat seama că, de fapt, nici nu aveam nevoie chiar de atât de mulți bani pentru ceea ce voiam eu.
Structura de pe foaia mea albă ar zice în felul următor:
Primul pas ar fi să văd care sunt motivele reale pentru care aș vrea să călătoresc. Sunt cu adevarat atras de alte țări sau vreau doar să evadez de aici? Vreau o aventură sau doar o vacanță? Sper să găsesc ceva ce nu găsesc aici sau vreau să călătoresc doar pentru frumusețea călătoriei? Merg din curiozitate sau merg pentru că e la modă să călătorești?
Apoi, aș nota care sunt acele elemente care mă atrag mai mult într-o călătorie: oameni, cultură, plaje, munți, orașe mari, viață de noapte, mâncare bună, istorie, muzee, ciudățenii, evenimente etc etc etc și ce fel de experiențe simt că aș vrea să trăiesc.
Mai departe, m-aș gândi care este nivelul minim de confort pe care l-aș accepta. Pentru mine, de exemplu, ar fi să dorm într-un pat curat și să am duș. Să merg cu companii aeriene care să îmi inspire încredere. Să car maxim 15 Kg. În general, să am internet.
M-aș uita apoi pe hartă să văd care zonă din lumea asta se potrivește mai bine cu aspirațiile mele. Mi-aș răspunde la întrebarea dacă îmi pasă unde merg sau îmi e indiferent.
Care sunt așteptările mele de acolo? Coincid ele cu realitatea? Sau nu cumva ar fi mai bine să nu am nicio așteptare?
Vedem peste tot poze cu peisaje mirifice și, de multe ori, călătorim datorită unui miraj. Iar când ajungem acolo s-ar putea să fim dezamăgiți. Pozele erau de fapt editate în Snapseed, iar în spatele cadrului feeric mai așteptau încă 100 de oameni la coadă pentru un selfie.
De ce-ul duce la găsirea stilului personal de a călători
După ce mi-a fost mai clar de ce voiam să călătoresc și ce așteptări aveam, mi-a fost mai ușor să îmi creez un stil propriu de călătorie pe termen lung.
Cred că de-abia atunci când știm bine ce stil de călătorie ne-ar face plăcere putem să vorbim și despre bani. Nu înainte. Probabil că dacă la început aș fi fost blocat doar pe gândul de câți bani mi-or fi trebuind, n-aș mai fi călătorit mai deloc. Fără să am o imagine mentală clară despre ce îmi doresc, probabil că niciodată n-ar fi fost bani de-ajuns.
Pentru că, poate, ce îmi doresc eu ar putea fi posibil cu bani mai puțini. Sau, dimpotrivă, e prea nerealist financiar.
Dacă nivelul meu financiar nu corespunde cu stilul de călătorie pe care mi-l doresc, atunci fie îmi cobor așteptările de confort și aleg să călătoresc altfel, fie caut noi metode prin care să ajung la acel gen de călătorie dorit.
În vremuri non-pandemice, până la urmă și o bicicletă și un cort pot fi suficiente pentru a pleca la drum. Asta cu o condiție fizică acceptabilă și fără alte obligații de viață majore.
Cu cât crește bugetul, crește și numărul de opțiuni. Cortul se poate transforma în hostel, iar hostelul în hotel de cinci stele. Sau cortul poate rămâne cort dacă ne-a plăcut așa.
Lecția pe care am învățat-o a fost următoarea: Atât timp cât ne cunoaștem limitele și aspirațiile, putem găsi oricând metode prin care să călătorim. Depinde doar de standardele pe care ni le fixăm.
Stilul meu de a călători s-a mai schimbat în timp. Însă, în mare parte, am preferat să stau la hosteluri în care să pot cunoaște oameni, să stau cu familii de localnici, să călătoresc cu rucsacul în spate și să zbor cu bilete one way. Pentru că, prin încercări, asta am descoperit că îmi place.
Frica de necunoscut – Problemă: n-am cu cine să călătoresc
Privind călătoria doar ca pe o vacanță și având un timp scurt, limitat, fiecare problemă care apare pe drum ne-ar putea afecta. Pentru că ne strică vacanța. Având mai mult timp la dispoziție însă, o putem privi altfel și o putem accepta mai ușor și cu bune, și cu rele.
Eu eram prea rațional și îmi doream să controlez totul. De-asta în primă fază voiam să îmi programez fiecare pas. Să știu dinainte exact și în detaliu în ce locuri voi merge, unde voi sta și ce voi face.
Am încercat să fac lucrul ăsta până când m-a luat durerea de cap. Mi-am dat seama că n-are niciun sens. Iar apoi, după ce am început sa călătoresc, am realizat că de fapt frica mea de necunoscut era cea care mă făcea să vreau atât de mult control. Pentru că, pentru mulți dintre noi, necunoscutul poate fi de multe ori înfricoșător.
Dar pentru asta soluția a fost simplă. Am făcut pace și m-am lăsat în voia călătoriei. Îmi planificam doar anumite elemente importante care erau necesare, iar pentru restul mă bucuram de creativitatea și improvizația de zi cu zi.
Treptat, teama s-a transformat în entuziasm. Iar entuziasmul m-a făcut, cu timpul, să devin fascinat de călătorie în sine, iar destinațiile să încep să le privesc ca pe un bonus. Întrebarea care îmi genera entuziasm era: “De data asta oare ce fel de experiență urmează să trăiesc?”
Trei cuvinte în engleză ar fi: “Let it go!” Și, în cazul de față, sunt recomandate în special persoanelor care gândesc prea mult și încearcă să își controleze fiecare experiență, în loc să o trăiască.
Cât despre “N-am cu cine să călătoresc”, nici nu trebuie. Pentru că, de cele mai multe ori, dragul meu cititor, o să ai o mare surpriză la fața locului.
În încheiere, o să mai vorbesc despre încă o frică a mea. Aceasta se numește frica de a scrie. Dar cum necunoscutul am spus că mai nou îmi provoacă entuziasm, iar lucrurile de care mi-e teamă mă atrag într-un mod inexplicabil, iată-mă și aici.
Epilog
Era ultima zi a anului 2015 și mă pregăteam să merg la revelion. Cum mai aveam ceva timp liber, am zis să mai dau un scroll – două pe Facebook să vad ce mai postează lumea.
Ceasul arăta ora 8 seara, iar locația, întâmplător, Saigon. Mi-am dat seama unde sunt și mi-am amintit brusc de postarea prietenului olandez de cu un an înainte. Am zâmbit uimit, am lăsat telefonul deoparte și n-am mai dat check-in.
