Sabatic.ro

Cum am invatat sa calatoresc pe termen lung si cum probabil ca ar mai putea face si altii

Despre frica de necunoscut si problemele care ne impiedica sa calatorim

Prolog

Era ultima zi a anului 2014 si ma pregateam sa merg la revelion. Cum mai aveam ceva timp liber, am zis sa mai dau un scroll – doua pe Facebook sa vad ce mai posteaza lumea.

La un moment dat, imi sare privirea pe o postare a unui prieten olandez. Daduse check-in din Saigon, oras din sudul Vietnamului. Cum stiam ca mai fusese si in Romania cu cateva luni inainte, reactia mea a fost una plina de caldura: 

“Uite, frate, cati bani trebuie sa aiba unii ca sa calatoreasca atat! Acum esti in Estul Europei, pe urma de revelion in Vietnam. Pai pentru Vietnam cred ca nu-mi ajung numerele ca sa calculez cati bani iti trebuie! Ha! Olandezii astia!” am pufait eu si am inchis repede Facebook-ul ca sa nu imi stric seara.

Sunt calatoriile doar pentru privilegiati? – Cam ce sanse avem si care sunt problemele ce ne blocheaza

Ei bine, eu am fost dintotdeauna pasionat de geografie si citeam mult despre alte tari. Visul meu era sa vad lumea. Iar la fiecare tara de pe planeta stiam care sunt lucrurile pentru care voiam sa o vizitez. Insa eram absolut convins ca de calatorit prea mult nu voi calatori niciodata. Locurile indepartate le vedeam ca fiind posibile doar pentru un grup restrans de oameni care isi permiteau acest lux.

Adevarul e ca nu eram chiar departe de realitate. Pana la urma, cata lume poate sa calatoreasca dupa bunul plac? Iar cei mai multi nu vor calatori niciodata nicaieri in afara tarii sau regiunii lor, oricat de mult ar visa cu ochii deschisi. 

In plus, pentru o persoana din Nigeria sau Iran e din start mai greu decat pentru cineva din Romania. Pentru simplul fapt ca pasaportul lor nu are atata putere

Cea mai mare parte a populatiei lumii nici nu isi poate pune problema calatoriilor din pasiune. Contextul si prioritatile de viata fac ca in general calatoriile in tari si locuri indepartate sa reprezinte mai degraba un lux. 

Dar…

Problema pe care mi-am pus-o eu a fost daca nu cumva puteam macar sa imi cresc sansele. Daca nu cumva puteam gasi metode prin care sa plec sa vad lumea folosindu-ma de resurse care imi erau cat de cat la indemana. 

La un moment dat, am primit un mail. Eram abonat la newsletter-ul de la World Nomads (asta-i o firma internationala care face in special asigurari de calatorie). Imi placeau pozele lor din diverse destinatii si de-asta ma si abonasem de fapt. Insa mailul respectiv avea un titlu de genul: 

World Nomads wants to send you on a trip of a lifetime!” 

Scria despre un concurs in care premiul era o calatorie intr-o destinatie exotica. Printre posibilele destinatii era si India, iar in dreptul ei aparea o poza de la sarbatoarea Holi. De Holi oamenii arunca unii in altii cu prafuri colorate, necunoscutii se imbratiseaza pe strada si se simte mai mult ca niciodata bucuria venirii primaverii si a unui nou inceput. Ca niciodata in alta zi, India e invaluita intr-o explozie de culoare, buna-dispozitie si bucurie de a trai.

La concurs nu am castigat, dar imaginea aceea cu sarbatoarea de Holi mi-a ramas permanent in minte. 

Ca fiind un lucru pe care ar trebui sa il fac candva. 

Ca fiind un premiu pe care ar trebui sa il castig candva. 

Pentru ca eu, la momentul acela, credeam ca cele mai bune lucruri pot aparea doar din senin. 

Multa vreme am crezut ca singurele metode prin care puteam ajunge in tari indepartate erau fie castigand la un concurs, fie trimis de vreo firma sau organizatie studenteasca, fie cumparand pachete scumpe de vacanta de la agentii de turism. Iar cand intram pe site-urile agentiilor de turism gaseam preturi de la cateva mii de euro in sus.

Cu imaginea aceea in minte, intr-un moment de introspectie, am luat o foaie alba si am scris motivele care ma impiedicau sa calatoresc pe termen mai lung. Iar acestea erau:  

  • nu am suficienti bani, 
  • nu am timp 
  • si nu am cu cine sa plec pentru o perioada lunga.

Evident, astea se numara printre motivele clasice ale tuturor si nu e nevoie de vreo introspectie deosebita ca sa ajungi sa le scrii pe foaie. 

Dar ce m-am gandit eu a fost sa ma iau in serios si sa imi pun problema cum as putea sa le rezolv pe fiecare in parte. 

Am ajuns la concluzia ca in spatele lor mai sunt si alte probleme: nu credeam ca se poate, resimteam un fel de presiune sociala ca nu e bine ce fac si, in plus, mi-era teama de ce s-ar putea intampla atat in timpul calatoriei, cat si dupa. 

Dar mai multe despre astea in continuare.

Nu credeam ca se poate

La un moment dat, ma gandeam cum ar fi daca as pleca sa calatoresc pentru cateva luni. Iar destinatia ideala pentru mine era Asia, pentru ca m-a fascinat dintotdeauna prin varietatea ei.

Intr-o dimineata ma intalnisem cu un amic si, vorbind dintr-una intr-alta, ajungem la subiectul calatorii. Eu, cum nu fusesem mai pe nicaieri, mai mult il ascultam cum imi povesteste despre o excursie de cateva zile prin Europa. Dupa ce a povestit, l-am intrebat daca nu cumva l-ar tenta sa mearga si pe alte continente. Raspunsul lui a fost scurt si simplu: 

“N-am eu bani sa merg pe alte continente! Pentru alte continente iti trebuie bani seriosi. Nu se poate altfel!”  

Pentru ca stiam ca el castiga cu mult mai bine decat mine, m-am simtit cumva rusinat. N-am mai zis nimic despre ideile mele de calatorie pentru ca, sincer sa fiu, incepeau sa mi se para deplasate. Daca o persoana care castiga destul de bine spunea ca nu are bani sa mearga pe alte continente intr-o excursie de cateva zile, atunci eu, care castigam cu mult mai putin, ce sa mai zic? Eu voiam sa merg cateva luni. Am simtit o oarecare rusine fata de ideile mele pentru ca cel mai probabil erau nerealiste.

Aceasta poveste nu era una singulara. Am constatat ca exista un sablon care se tot repeta. Un numar semnificativ de oameni pe care ii intrebam spuneau cam acelasi lucru. Ca sa mergi de capul tau pe alte continente e prea scump, ca trebuie bani multi si ca mai e si nesigur pe deasupra.

Presiunea sociala

Asta m-a facut oarecum sa fiu sceptic in a mai vorbi despre calatorii cu oameni care nu calatoreau. La vremea aia, prin 2014-2015, nici nu prea auzisem de multi pe aici, pe la noi, care sa plece asa. 

Insa, astfel, am invatat un concept nou, pe care l-am denumit presiune sociala.

Iar asa-zisa presiune sociala aparea pentru ca in primul rand eu nu eram sigur pe mine si pe planurile mele. Pentru ca in momentul in care esti sigur pe tine si pe ce vrei sa faci, nu mai e nicio presiune sociala sau cum s-o numi ea.

Daca eu imi tot spuneam: “O fi bine cum ma gandesc?”, incarcat si cu grijile celorlalti, era normal sa simt o presiune. Dar adevarul e ca nu prea ai cum sa fii sigur daca n-ai mai fost nicaieri. Nici macar nu mai zburasem cu avionul.  

Mintea mea avea nevoie de dovezi ca se poate. Ca era in regula ce ii propuneam eu. 

Mai tarziu, dupa luni, ani si calatorii, am observat in jurul meu ca presiunea sociala poate fi si in celalalt sens. Daca stai mult si te uiti la poze pe instagram si vezi oameni calatorind, s-ar putea ca la un moment dat sa te loveasca un gand ca toti calatoresc si tu esti mai fraier doar pentru ca nu faci asta. Chiar daca nu iti place sa calatoresti sau daca ai alte prioritati, e posibil sa te simti prost la un moment dat. Sau sa vrei sa mergi undeva departe doar ca sa arati ca poti si tu. 

In plus, de multe ori calatorii inraiti s-ar putea sa nu ii inteleaga si sa ii judece pe cei care nu sunt interesati de calatorii si sa nu vada cum acestia pot trai fara ele. Asa cum si ceilalti s-ar putea sa nu ii inteleaga pe cei care vor sa calatoreasca peste tot. Eu, personal, ma simt si acum un pic vinovat pentru ca imi doresc foarte mult sa calatoresc in continuare. Mai mult decat media “fireasca” dintr-o societate.

Problema: n-am bani

Concluzia la care am ajuns a fost urmatoarea: ce insemna pentru mine sa nu am bani nu era acelasi lucru cu ce insemna pentru o alta persoana. “Nu am bani” e un mod de a ma exprima. Continuarea ar fi: “Nu am bani pentru ce?”  

Eu in prima faza, cand o auzeam, intelegeam aceasta expresie cu sensul de neputinta de a-ti plati nici macar nevoile de baza in viata de zi cu zi, adica hrana si adapost. Si, intr-adevar, pentru un numar mare de oameni acest lucru chiar e adevarat.  

Insa, printre cei cu care ma intalneam eu, de cele mai multe ori “Nu am bani” insemna “Am alte prioritati si alte lucruri pe care vreau sa le fac cu ei”. 

Asa am mai invatat un concept nou. Se numea prioritizare. 

Recunosc ca mi-a luat mult timp sa ma prind de faptul ca a nu avea bani pentru ceva poate sa insemne si a avea alte prioritati. Chiar daca aceste prioritati sunt unele majore, cum ar fi “vreau sa imi iau o casa”, sau unele mai mici, “Vreau sa ies in oras seara de seara si nu ma pot simti bine fara sa cheltuiesc mult”. 

Dar… in momentul in care am inteles acest concept, mi-am dat seama ce am de facut. 

Am facut din planul meu de a calatori o prioritate. Si l-am privit ca pe un proiect. Mi-am fixat deadline-uri si obiective.

Am ales ca mai bine de un an de zile sa ma intreb de fiecare data cand doream sa fac o cheltuiala noua: E in concordanta cu prioritatea mea? Da sau Nu.  

Desigur, daca as fi trait cu banii de pe o zi pe alta si cu datorii, probabil ca nu ar fi fost momentul potrivit sa ma gandesc la calatorii. Ar fi trebuit intai sa imi fac ordine in viata, inainte de orice. Adica sa imi impun alte prioritati. 

Si am mai inteles un lucru. Cand cineva spunea ca nu are bani pentru a calatori, de multe ori se referea ca nu are bani pentru a calatori la un anumit standard. Iar acest standard era extrem de relativ. Unii oameni doreau hoteluri de 4 stele si un grad de confort mai ridicat, altii preferau hosteluri, campinguri sau cazari pe la localnici. 

Eu de multe ori cand ma uitam la poze sau vedeam oameni care calatoreau prin multe tari, cumva le asociam calatoriile cu un grad foarte ridicat de confort. 

Mintea imi facea de una singura o legatura imaginara intre pozele din tari exotice pe de o parte si resorturi de lux, hoteluri cu multe stele sau tururi scumpe pe de alta parte. Si ma gandeam ca trebuie sa aiba foarte multi bani ca sa poata face asta.  

Pentru ca atunci cand cautam pe internet despre vacante si excursii, cam asta gaseam in ofertele agentiilor de turism. Si ajunsesem sa cred ca doar asa se poate. 

Insa, gandindu-ma mai bine, am ajuns la concluzia ca eu nu imi doream si nici nu as fi fost prea fericit daca as fi calatorit in acest stil.

Motivele fiecaruia de a calatori si gasirea acelui “de ce” pentru care am face asta

Eu imi doream doar sa vad lumea. Pozele cu hoteluri confortabile cu piscina si articolele despre relaxare si “vacanta de vis pe care cu totii ne-o dorim” ma lasau rece. La fel si ideea de vacanta organizata de altcineva, in care sa am totul prestabilit.

O calatorie reusita pentru mine ar fi insemnat ceva diferit fata de ce ar fi insemnat pentru altcineva. Pentru mine parea fascinanta ideea calatoriei in sine, a drumului si a misterului ce il invaluia.

Gandindu-ma mai bine, necunoscutul incepea sa imi provoace mai degraba entuziasm decat teama. 

Studiind mai mult, mi-am dat seama ca, de fapt, nici nu aveam nevoie chiar de atat de multi bani pentru ceea ce voiam eu. 

Structura de pe foaia mea alba ar zice in felul urmator:

Primul pas ar fi sa vad care sunt motivele reale pentru care as vrea sa calatoresc. Sunt cu adevarat atras de alte tari sau vreau doar sa evadez de aici? Vreau o aventura sau doar o vacanta? Sper sa gasesc ceva ce nu gasesc aici sau vreau sa calatoresc doar pentru frumusetea calatoriei? Merg din curiozitate sau merg pentru ca e la moda sa calatoresti?

Apoi, as nota care sunt acele elemente care ma atrag mai mult intr-o calatorie: oameni, cultura, plaje, munti, orase mari, viata de noapte, mancare buna, istorie, muzee, ciudatenii, evenimente etc etc etc si ce fel de experiente simt ca as vrea sa traiesc.

Mai departe, m-as gandi care este nivelul minim de confort pe care l-as accepta. Pentru mine, de exemplu, ar fi sa dorm intr-un pat curat si sa am duș. Sa merg cu companii aeriene care sa imi inspire incredere. Sa car maxim 15 Kg. In general, sa am internet.

M-as uita apoi pe harta sa vad care zona din lumea asta se potriveste mai bine cu aspiratiile mele. Mi-as raspunde la intrebarea daca imi pasa unde merg sau imi e indiferent.

Care sunt asteptarile mele de acolo? Coincid ele cu realitatea? Sau nu cumva ar fi mai bine sa nu am nicio asteptare? 

Vedem peste tot poze cu peisaje mirifice si de multe ori calatorim datorita unui miraj. Iar cand ajungem acolo s-ar putea sa fim dezamagiti.  Pozele erau de fapt editate in Snapseed, iar in spatele cadrului feeric mai asteptau inca 100 de oameni la coada pentru un selfie. 

De ce-ul duce la gasirea stilului personal de a calatori

Dupa ce mi-a fost mai clar de ce voiam sa calatoresc si ce asteptari aveam, mi-a fost mai usor sa imi creez un stil propriu de calatorie pe termen lung.  

Cred ca de-abia atunci cand stim bine ce stil de calatorie ne-ar face placere putem sa vorbim si despre bani. Nu inainte. Probabil ca daca la inceput as fi fost blocat doar pe gandul de cati bani mi-or fi trebuind, n-as mai fi calatorit mai deloc. Fara sa am o imagine mentala clara despre ce imi doresc, probabil ca niciodata n-ar fi fost bani de-ajuns.

Pentru ca, poate, ce imi doresc eu ar putea fi posibil cu bani mai putini. Sau, dimpotriva, e prea nerealist financiar.

Daca nivelul meu financiar nu corespunde cu stilul de calatorie pe care mi-l doresc, atunci fie imi cobor asteptarile de confort si aleg sa calatoresc altfel, fie caut noi metode prin care sa ajung la acel gen de calatorie dorit.

In vremuri non-pandemice, pana la urma si o bicicleta si un cort pot fi suficiente pentru a pleca la drum. Asta cu o conditie fizica acceptabila si fara alte obligatii de viata majore.

Cu cat creste bugetul, creste si numarul de optiuni. Cortul se poate transforma in hostel, iar hostelul in hotel de cinci stele. Sau cortul poate ramane cort daca ne-a placut asa.

Lectia pe care am invatat-o a fost urmatoarea: Atata timp cat ne cunoastem limitele si aspiratiile, putem gasi oricand metode prin care sa calatorim. Depinde doar de standardele pe care ni le fixam.

Stilul meu de a calatori s-a mai schimbat in timp. Insa, in mare parte, am preferat sa stau la hosteluri in care sa pot cunoaste oameni, sa stau cu familii de localnici, sa calatoresc cu rucsacul in spate si sa zbor cu bilete one way. Pentru ca, prin incercari, asta am descoperit ca imi place.

Frica de necunoscut – Problema: n-am cu cine sa calatoresc

Privind calatoria doar ca pe o vacanta si avand un timp scurt, limitat, fiecare problema care apare pe drum ne-ar putea afecta. Pentru ca ne strica vacanta. Avand mai mult timp la dispozitie insa, o putem privi altfel si o putem accepta mai usor si cu bune, si cu rele.

Eu eram prea rational si imi doream sa controlez totul. De-asta in prima faza voiam sa imi programez fiecare pas. Sa stiu dinainte exact si in detaliu in ce locuri voi merge, unde voi sta si ce voi face. 

Am incercat sa fac lucrul asta pana cand m-a luat durerea de cap. Mi-am dat seama ca n-are niciun sens. Iar apoi, dupa ce am inceput sa calatoresc, am realizat ca de fapt frica mea de necunoscut era cea care ma facea sa vreau atat de mult control. Pentru ca, pentru multi dintre noi, necunoscutul poate fi de multe ori infricosator. 

Dar pentru asta solutia a fost simpla. Am facut pace si m-am lasat in voia calatoriei. Imi planificam doar anumite elemente importante care erau necesare, iar pentru restul ma bucuram de creativitatea si improvizatia de zi cu zi. 

Treptat, teama s-a transformat in entuziasm. Iar entuziasmul m-a facut, cu timpul, sa devin fascinat de calatorie in sine, iar destinatiile sa incep sa le privesc ca pe un bonus. Intrebarea care imi genera entuziasm era: “De data asta oare ce fel de experienta urmeaza sa traiesc?” 

Trei cuvinte in engleza ar fi: “Let it go!” Si, in cazul de fata, sunt recomandate in special persoanelor care gandesc prea mult si incearca sa isi controleze fiecare experienta, in loc sa o traiasca. 

Cat despre “N-am cu cine sa calatoresc”, nici nu trebuie. Pentru ca, de cele mai multe ori, dragul meu cititor, o sa ai o mare surpriza la fata locului.

In incheiere, o sa mai vorbesc despre inca o frica a mea. Aceasta se numeste frica de a scrie. Dar cum necunoscutul am spus ca mai nou imi provoaca entuziasm, iar lucrurile de care mi-e teama ma atrag intr-un mod inexplicabil, iata-ma si aici. 

Epilog

Era ultima zi a anului 2015 si ma pregateam sa merg la revelion. Cum mai aveam ceva timp liber, am zis sa mai dau un scroll – doua pe Facebook sa vad ce mai posteaza lumea.

Ceasul arata ora 8 seara, iar locatia, intamplator, Saigon. Mi-am dat seama unde sunt si mi-am amintit brusc de postarea prietenului olandez de cu un an inainte. Am zambit uimit, am lasat telefonul deoparte si n-am mai dat check-in.

5 2 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments