Sabatic.ro

Cum sa traiesti o viata pe un lac – Ce am invatat dintr-o calatorie pe lacul Inle din Myanmar

E intuneric si liniste deplina. E aproape ora 4 dimineata, iar eu merg de nebun pe un drum ce pare de tara, undeva in localitatea Nyaung Shwe, in statul Shan din Myanmar. Nu e chiar bezna. Stalpii de iluminat ma ajuta sa imi numar din cand in cand pasii.

Mai toate recomandarile ghidurilor de calatorie mentioneaza un lucru foarte simplu. Calatorului nu ii prinde bine umblatul noaptea sau prin locuri intunecate de unul singur. Si, totusi, cum de m-am gasit sa incalc aceasta regula pe care o urmasem mai mereu?

In Myanmar, mijloacele de transport in comun aduc un farmec aparte calatoriei. Ca intr-un film in care nu stii ce urmeaza sa se intample, dar stii sigur ca va fi ceva interesant.

Din Mandalay pana in Hopin, aproape de lacul Indawgyi (undeva in nord), sunt 423 km. Autobuzul, conform soferului, trebuia sa faca intre 8 si 10 ore. A facut 14. 

La intoarcere, trenul trebuia sa faca 16 ore. A facut 23. 

Mergand pe acest fir logic, m-am entuziasmat si am zis: “Gata! Acum am inteles tainele transportului din Myanmar!” 

Autobuzul dintre Bagan si Nyaung Shwe trebuia sa ajunga, conform soferului, la 6 dimineata. “Haha!” gandesc eu. “De data asta nu ma mai prostiti voi. Sigur pan’ la zece nu e acolo! N-ajunge la sase nici daca zboara.” 

Si, intr-adevar, n-a ajuns. Pentru ca pe la 3 si ceva noaptea…

“Ne apropiem de sosire. Va veni cineva sa ridice taxa de intrare in oras, iar apoi ajungem”.

Nu am inteles nici pana in ziua de azi cum de am reusit sa ajungem cu aproape 3 ore mai devreme!

Cat despre taxa de intrare, in anumite localitati din Myanmar strainii trebuie sa plateasca o taxa de turist. In cazul de fata, aceasta era de vreo 10 dolari americani.

Nyaung Shwe este un orasel de pe malul lacului Inle. Sau Inle Lake, asa cum e el mai bine cunoscut de algoritmul Google, pentru SEO. Adica un lac de vreo 116 km2, faimos datorita caselor construite pe picioroange in mijlocul lui si oamenilor care traiesc in ele. 

Era sa nici nu merg aici. Prea turistic si prea comercial. Cam asta auzisem despre Inle. Si, in plus, ma mai si grabeam putin pentru ca voiam sa ajung cat mai repede in Yangon, in sudul tarii.

De multe ori insa, in randul calatorilor incepatori apare un sentiment numit FOMA. Adica Fear Of Missing Out. Teama de a nu rata vreun loc, stiind ca probabil nu vei mai ajunge niciodata acolo. Acest sentiment s-a regasit si in mine. Si s-a concretizat sub forma ideii ca macar o zi daca merg, oricum ar fi, tot e ceva mai bun decat nimic.

Imi propusesem sa stau doar o zi, sa gasesc repede un tur pe lac pana seara, iar apoi sa vad cum ajung in Yangon. Intre aceste lucruri, sa gasesc si o cazare pe undeva.

Acum, de ce mergeam eu asa noaptea prin intuneric? Pai, autobuzul ne-a lasat intr-un loc unde nu era autogara, internetul nu imi mergea, cazare nu aveam si m-am gandit sa merg la un hostel pe care il vazusem eu pe harta. Care, bineinteles, cand am ajuns acolo era inchis si nu raspundea nimeni. 

Dar nu-i nimic. E o liniste care imi place. Nu vad nicio problema in jur si am un sentiment de siguranta. Pana la urma, vreo doua ore pana se lumineaza de ziua nu e asa mare lucru. De la unul din templele budiste din apropiere aud calugarii care deja incep sa se trezeasca.

Totusi… starea mea de pace interioara e tulburata de latratul gros al unui caine. Il vad in fata, iar in spatele lui mai apar vreo cinci. Ceva imi spune ca nu sunt prea prietenosi si ma hotarasc sa schimb directia. Pe strada urmatoare dau de alti trei, cu aceeasi  atitudine de gangsteri. Apoi de inca doi. 

In cele din urma, gasesc o banca si ma asez, ca sa nu mai fac pasi aiurea. Sa imi pot reconfigura in liniste traseul. Cam de fiecare data in calatoria mea solutiile apar la momentul potrivit. Asa ca n-am nicio grija.

Se lasa linistea din nou. Cainii nu se mai aud, iar eu imi vad de ale mele. Stiam ca se pleaca devreme pe lac, pe la un 8 – 9, dar n-aveam nimic aranjat si nu stiam nici de unde se lua.

La un moment dat, se aude un sunet de motor si apar doi oameni pe un scuter. Ma depasesc, franeaza brusc, se opresc, dau cu spatele, franeaza iar brusc. Ca intr-un desen animat. 

Cel din fata se intoarce cu capul spre mine si sta cateva clipe sa evalueze cam ce pot face eu pe acolo la ora aia. Imi dau seama repede ca omul e OK, iar el ma intreaba daca nu vreau un tur de o zi pe lac dis-de-dimineata, ca ar mai avea un loc liber. Lucra la una din firmele de transport care organiza excursii. 

Asa cum se intampla in cele mai multe locuri din lume, hotelurile isi trimit turistii catre firme de transport care organizeaza excursii. Pretul pe care l-am platit a fost de 15.000 Kyat (vreo 11 euro la momentul acela, in februarie 2016) pentru un tur “sunrise to sunset” (adica de la rasarit la apus) care includea si mic dejun, si pranz.

Foarte probabil era un tur custom made, negociat de catre ceilalti participanti, care veneau de la hostelul Song of Travel. Spun asta pentru ca nu am mai vazut un alt tur care sa cuprinda si rasarit, si apus si sa evite capcanele turistice clasice (Adica acele piete si locuri in care esti dus doar pentru ca localnicii sa incerce sa iti vanda anumite produse).

Pe langa asta mi-au aranjat si autobuzul pana la Yangon pentru un cost similar de 15.000 Kyat. Si, in plus, inca un transport special inclus in pret care sa vina sa ma ia mai devreme din mijlocul lacului, seara, sa pot prinde autobuzul.


Locul in care ajungem nu e debarcaderul principal din Nwang Shwe. E mai degraba un loc pescaresc aflat pe malul unuia din canalele care duc spre lac. Ii rog sa ma cazeze undeva pana la 6, cand inteleg ca incepe turul. Imi ofera niste rogojini si mai multe pături pe care sa pot dormi, precum si o baie cu duș. 

E liniste din nou. Cativa pescari se pregatesc sa isi inceapa ziua. Doi turisti, cuplu, apar din senin. Nemultumiti, incearca sa negocieze niste preturi la transport. Si-au luat cazare intr-un bungalou, undeva, mai departe pe lac. Iar de acolo, de fiecare data cand vor sa iasa din camera, trebuie sa plateasca o barca sa ii transporte. Costurile adunate nu li se par chiar de neglijat si, in plus, mai si difera de la barcagiu la barcagiu.

La ora 6 sunt aduse doua barci cu cate cinci locuri pentru turisti. Noua oameni vin de la hostel. Eu sunt al zecelea. O luam usor printre canale timp de cateva minute. In fata noastra o intindere nesfarsita de ape. 

Nu stiu daca e off season sau nu, dar la ora asta nu mai vad alti turisti. Sau poate ca oamenii care ne plimba pe noi chiar se tin de cuvant si merg pe un alt traseu.

Din zare, cateva barci de lemn se apropie usor.  La capatul lor, niste plase mari conice pentru pesti, prinse intr-un cadru de bambus, atrag atentia. Pescarii de aici sunt cunoscuti pentru stilul lor de a vasli cu piciorul, ramanand cu ambele maini libere. Mai mult, cand ne vad, incep adevarate numere de acrobatie. Ne arata cum isi tin echilibrul intr-un picior pe marginea din fata a barcii.

La inceput oamenii din zona se bazau doar pe activitatile lor traditionale. Adica pescuit, cultivarea legumelor, tesut si ce mai faceau ei. Cu timpul insa si-au dat seama ca pot face mult mai multi bani de pe urma turistilor.

Pescarii s-au transformat in acrobati, iar vechile ateliere in locuri de pelerinaj ale strainilor care vin sa le admire. Sau care sunt adusi de catre ghizi contra unui comision, mai bine spus. 

Cand isi termina numarul, pescarii acrobati se apropie cu barca de turisti, cerand bacsis. Aici reactiile sunt impartite. Unii le ofera incantati cativa dolari, altii coboara capul, stanjeniti. 

In cautarea autenticitatii totale, multi calatori se plang ca acesti pescari-acrobati nu sunt reali. Pentru ca pana si pe lacul Inle tehnicile de pescuit s-au modernizat si rar se mai folosesc plasele conice in cadru de bambus. Pescarii amintiti facand in principiu doar acrobatii pentru turisti. Dar adevarul e ca si autenticitatea asta se adapteaza cu timpul vietii moderne. Si chiar si asa, fiecare element in sine are farmecul lui. 

Oamenii vaslesc stand intr-un picior pe ultimii centimetri din fata ai barcii. Iar asta e ceva ce s-a transmis de sute de ani, de la o generatie la alta.

De la an la an tot mai multi turisti sosesc aici, perturbandu-le viata obisnuita. Iar daca ma gandesc mai bine, incep si eu sa cred ca orice mod prin care ei pot face un ban cinstit e perfect justificat. Autentic sau nu.

Ne plimbam usor printre canalele pline de vegetatie. Oamenii de pe lac din comunitatea Intha (“In” adica lac si “tha” adica oameni) se descurca. Si-au creat propriile gradini care plutesc pe apa si in care isi cultiva legume, in special rosii. Pentru cei care vor sa se apuce de gradinarit in mijlocul unui lac, am gasit aici mai multe detalii despre tehnicile folosite. 

Mai departe, tot mai multe barci cu pescari isi vad de treaba lor zilnica. Ei nu mai fac acrobatii pentru bacsis si nu mai au plasele conice, dar stilul de a vasli cu piciorul e comun aproape tuturor.

Undeva pe uscat, pe malul lacului, oamenii dintr-o comunitate locala cresc animale si practica olaritul.

Mai apoi, pe lac, sate intregi de case construite pe picioroange. Scoli, magazine, posta, mici restaurante si toate celelalte institutii specifice unor sate. Diferenta e ca aici mai toate sunt inconjurate de ape. Iar nivelul apei e mai inalt sau mai scazut, in functie de sezon.

Ceva mai departe, complexul de pagode de la Indein. Cu sute de mici constructii in forma de clopot numite stupe. 

Inca o manastire budista, celebra printre pasionatii de manastiri. Jumping Cats Monastery se numeste. Cunoscuta pentru pisicile dresate care sar si fac salturi ca la circ. Intre timp insa si show-urile s-au cam imputinat. Si-au dat seama si ei ca oamenii vin acolo sa umble mai mult dupa pisici si mai putin dupa lucruri sfinte.

Pranzul il luam la o familie locala. Stam pe niste pernute si mancam in stil picnic. Tofu preparat in stil burmez, o varietate de salate, orez, omlete, legume la gratar, banane pane, ananas, ceai. Mancaruri vegetariane, dar si non-vegetariene care, in plus, contin peste. 

Lasam barcile cu motor deoparte si ne urcam in niste canoe de lemn joase, cu vasla. Suntem cate doi plus un localnic care vasleste. 

Care vasleste… Si vasleste… Si vasleste… Nivelul apei e la doar cativa centimetri de marginea de sus a barcii. Mergem in larg, iar el vasleste… Si vasleste… Si vasleste… Apa aproape ca ajunge la acelasi nivel cu barca. Iar in momentele de balans…“Baa, cam… intra apa in barca!” zice colegul de tur, atent sa nu dezechilibreze barca vorbind mai tare. Dar omul vasleste. Mergem inainte.

Incepe sa ploua usor. Centimetrii fata de nivelul apei au devenit milimetri acum, fara niciun balans. Suntem undeva mai departe pe lac, iar omul tot vasleste. Noi ne intersectam privirile: “Daca tot vasleste si-i da inainte… inseamna ca stie el…”.

Omul vasleste, iar cu fiecare vasla te face sa intelegi ca in lumea din care provine el cam asta e firescul. Incepi sa te simti in siguranta si nici nu stii de ce. Pentru ca ratiunea iti spune ca n-ai niciun motiv. Pentru ca ratiunea cunoaste doar firescul lumii din care venim noi.

Prea multe poze bune din excursia asta nu am. Iar o parte din pozele de pe aceasta pagina sunt luate de pe Pixabay. Dar si daca aveam, in pacea aia de pe lac era ceva ce oricum n-as fi putut transmite nici prin poze, nici prin cuvinte.

Sunt mai degraba niste senzatii, niste emotii, niste lucruri care sunt de trait, nu de explicat. Si doar si pentru astea si e de-ajuns ca sa vizitezi acest loc. 

Dar si fara poze ne putem imagina. Daca eram un mai mare fotograf, probabil ca as fi postat cum parcurgeam canale aparent nesfarsite. Cum intram pe alei unde oamenii isi vedeau de viata lor obisnuita:
Femei date cu o crema alb-galbuie pe obraji care spala rufe. Calugari in robe rosu-maronii care stau de vorba. Copii care ne fac cu mana, rad cu gura pana la urechi si ne saluta: ”Mingalaba!”  

Un atelier in care localnicele fac trabucuri cu arome dulci. Un pod de lemn lung de vreo 500m care pare ca duce catre nicaieri.

Doi calugari care merg usor pe pod. Cel din dreapta cu o tigara intr-o mana, iar in cealalta cu unul din ultimele modele de iPhone.

Ne intoarcem cu totii in larg in barcile de la inceput si ne oprim. Sunt ceva nori, dar noi asteptam apusul. Ghidul ne indeamna sa nu mai facem niciun zgomot si sa fim atenti. Poate fi vorba de doar cateva secunde, asa ca stam cu gura cascata dupa soare ca sa nu ratam ceva.

Suntem in mijlocul lacului si e o liniste deplina. E innorat, bate vantul si ma gandesc ca n-o sa se vada niciun apus.

Deodata se aude un sunet ca de elicopter, care pare ca se apropie din ce in ce mai mult. 

Nu e elicopter. E o salupa mare cu motor care vine cu viteza. Perturband toata linistea, sunetul pare ca se aude chiar mai tare decat e de fapt. Se opreste in dreptul barcii noastre si apar vreo doi insi. Unul din ei, ce pare destul de masiv si bine facut, imi striga tare numele. 

“We have to go!” imi zice el serios si incruntat, in forta.

Colegii de barca se uita la mine. Au privirea unora care nu sunt siguri daca eu sunt fie vreo personalitate, fie vreun detinut care si-a consumat orele din permisie si trebuie sa se intoarca repede in celula lui.

“Astia au venit pana aici special pentru tine?” ma intreaba o fata. “Da”, zic eu. 

“Pai cum asa?” 

“I-am rugat eu frumos”.

Ma urc la ei in barca si n-avem timp de stat, ca trebuie sa prind autobuzul de Yangon. 

Colegii din tur se uita gura-casca dupa noi. In spatele lor se vede apusul.

5 3 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments