Cum să trăiești o viață pe un lac – Ce am învățat dintr-o călătorie pe lacul Inle din Myanmar

E întuneric și liniște deplină. E aproape ora 4 dimineața, iar eu merg de nebun pe un drum ce pare de țară, undeva în localitatea Nyaung Shwe, în statul Shan din Myanmar. Nu e chiar beznă. Stâlpii de iluminat mă ajută să îmi număr din când în când pașii.

Mai toate recomandările ghidurilor de călătorie menționează un lucru foarte simplu. Călătorului nu îi prinde bine umblatul noaptea sau prin locuri întunecate de unul singur. Și, totuși, cum de m-am găsit să încalc această regulă pe care o urmasem mai mereu?

În Myanmar, mijloacele de transport în comun aduc un farmec aparte călătoriei. Ca într-un film în care nu știi ce urmează să se întâmple, dar știi sigur că va fi ceva interesant.

Din Mandalay până în Hopin, aproape de lacul Indawgyi (undeva în nord), sunt 423 km. Autobuzul, conform șoferului, trebuia să facă între 8 si 10 ore. A făcut 14.

La întoarcere, trenul trebuia să facă 16 ore. A făcut 23.

Mergând pe acest fir logic, m-am entuziasmat și am zis: “Gata! Acum am înțeles tainele transportului din Myanmar!” 

Autobuzul dintre Bagan și Nyaung Shwe trebuia să ajungă, conform șoferului, la 6 dimineața. “Haha!” gândesc eu. “De data asta nu mă mai prostiți voi. Sigur pân’ la zece nu e acolo! N-ajunge la șase nici dacă zboară.” 

Și, într-adevar, n-a ajuns. Pentru că pe la 3 și ceva noaptea…

“Ne apropiem de sosire. Va veni cineva să ridice taxa de intrare în oraș, iar apoi ajungem”.

Nu am înțeles nici până în ziua de azi cum de am reușit să ajungem cu aproape 3 ore mai devreme!

Cât despre taxa de intrare, în anumite localități din Myanmar străinii trebuie să plătească o taxă de turist. În cazul de față, aceasta era de vreo 10 dolari americani.

Nyaung Shwe este un orășel de pe malul lacului Inle. Sau Inle Lake, așa cum e el mai bine cunoscut de algoritmul Google, pentru SEO. Adică un lac de vreo 116 km², faimos datorită caselor construite pe picioroange în mijlocul lui și oamenilor care trăiesc în ele.

Era să nici nu merg aici. Prea turistic și prea comercial. Cam asta auzisem despre Inle. Și, în plus, mă mai și grăbeam puțin pentru că voiam să ajung cât mai repede în Yangon, în sudul țării.

De multe ori însă, în rândul călătorilor începători apare un sentiment numit FOMO. Adică Fear Of Missing Out. Teama de a nu rata vreun loc, știind că probabil nu vei mai ajunge niciodată acolo. Acest sentiment s-a regăsit și în mine. Și s-a concretizat sub forma ideii că măcar o zi dacă merg, oricum ar fi, tot e ceva mai bun decât nimic.

Îmi propusesem să stau doar o zi, să găsesc repede un tur pe lac până seara, iar apoi să vad cum ajung în Yangon. Între aceste lucruri, să gasesc și o cazare pe undeva.

Acum, de ce mergeam eu așa noaptea prin întuneric? Păi, autobuzul ne-a lăsat într-un loc unde nu era autogară, internetul nu îmi mergea, cazare nu aveam și m-am gandit să merg la un hostel pe care îl văzusem eu pe hartă. Care, bineînțeles, când am ajuns acolo era închis și nu răspundea nimeni.

Dar nu-i nimic. E o liniște care îmi place. Nu văd nicio problemă în jur și am un sentiment de siguranță. Până la urmă, vreo două ore până se luminează de ziuă nu e așa mare lucru. De la unul din templele budiste din apropiere aud călugării care deja încep să se trezească.

Totuși… starea mea de pace interioară e tulburată de lătratul gros al unui câine. Îl văd în față, iar în spatele lui mai apar vreo cinci. Ceva îmi spune că nu sunt prea prietenoși și mă hotărăsc să schimb direcția. Pe strada următoare dau de alți trei, cu aceeași atitudine de gangsteri. Apoi de încă doi.

În cele din urmă, găsesc o bancă și mă așez, ca sa nu mai fac pași aiurea. Să îmi pot reconfigura în liniște traseul. Cam de fiecare dată în călătoria mea soluțiile apar la momentul potrivit. Așa că n-am nicio grijă.

Se lasă liniștea din nou. Câinii nu se mai aud, iar eu îmi văd de ale mele. Știam că se pleacă devreme pe lac, pe la un 8 – 9, dar n-aveam nimic aranjat și nu știam nici de unde se lua vreo barcă.

La un moment dat, se aude un sunet de motor și apar doi oameni pe un scuter. Mă depășesc, frânează brusc, se opresc, dau cu spatele, frânează iar brusc. Ca într-un desen animat.

Cel din față se întoarce cu capul spre mine și stă câteva clipe să evalueze cam ce pot face eu pe acolo la ora aia. Îmi dau seama repede că omul e OK, iar el mă întreabă dacă nu vreau un tur de o zi pe lac dis-de-dimineață, că ar mai avea un loc liber. Lucra la una din firmele de transport care organiza excursii.

Locul în care ajungem nu e debarcaderul principal din Nwang Shwe. E mai degrabă un loc pescăresc aflat pe malul unuia din canalele care duc spre lac. Îi rog să mă cazeze undeva până la 6, când înțeleg că începe turul. Îmi oferă niște rogojini și mai multe pături pe care să pot dormi, precum și o baie cu duș.

E liniște din nou. Câțiva pescari se pregătesc să își înceapă ziua. Doi turiști, cuplu, apar din senin. Nemultumiți, încearcă să negocieze niște prețuri la transport. Și-au luat cazare într-un bungalou, undeva, mai departe pe lac. Iar de acolo, de fiecare dată când vor să iasă din cameră, trebuie să plătească o barcă să îi transporte. Costurile adunate nu li se par chiar de neglijat și, în plus, mai și diferă de la barcagiu la barcagiu.

La ora 6 sunt aduse două bărci cu câte cinci locuri pentru turiști. Nouă oameni vin de la hostel. Eu sunt al zecelea. O luăm ușor printre canale timp de câteva minute. În fața noastră, o întindere nesfârșită de ape.

Nu știu dacă e off season sau nu, dar la ora asta nu mai văd alți turiști. Sau poate că oamenii care ne plimbă pe noi chiar se țin de cuvânt și merg pe un alt traseu.

Din zare, câteva bărci de lemn se apropie ușor.  La capătul lor, niște plase mari conice pentru pești, prinse într-un cadru de bambus, atrag atenția. Pescarii de aici sunt cunoscuți pentru stilul lor de a vâsli cu piciorul, rămânând cu ambele mâini libere. Mai mult, când ne văd, încep adevărate numere de acrobație. Ne arată cum își țin echilibrul într-un picior pe marginea din față a bărcii.

La început, oamenii din zonă se bazau doar pe activitățile lor tradiționale. Adică pescuit, cultivarea legumelor, țesut și ce mai făceau ei. Cu timpul, însă, și-au dat seama că pot face mult mai mulți bani de pe urma turiștilor.

Pescarii s-au transformat în acrobați, iar vechile ateliere în locuri de pelerinaj ale străinilor care vin să le admire. Sau care sunt aduși de către ghizi contra unui comision, mai bine spus.

Când își termină numărul, pescarii acrobați se apropie cu barca de turiști, cerând bacșiș. Aici reacțiile sunt împărțite. Unii le oferă încântați câțiva dolari, alții coboară capul, stânjeniți.

În căutarea autenticității totale, mulți călători se plâng că acești pescari-acrobați nu sunt reali. Pentru că până și pe lacul Inle tehnicile de pescuit s-au modernizat și rar se mai folosesc plasele conice în cadru de bambus. Pescarii amintiți făcând în principiu doar acrobații pentru turiști. Dar adevărul e că și autenticitatea asta se adaptează cu timpul vieții moderne. Și chiar și așa, fiecare element în sine are farmecul lui.

Oamenii vâslesc stând într-un picior pe ultimii centimetri din față ai bărcii. Iar asta e ceva ce s-a transmis de sute de ani, de la o generație la alta.

De la an la an, tot mai mulți turiști sosesc aici, perturbându-le viața obișnuită. Iar dacă mă gândesc mai bine, încep și eu să cred că orice mod prin care ei pot face un ban cinstit e perfect justificat. Autentic sau nu.

Ne plimbăm ușor printre canalele pline de vegetație. Oamenii de pe lac din comunitatea Intha (“In” adică lac și “tha” adică oameni) se descurcă. Și-au creat propriile grădini care plutesc pe apă și în care își cultivă legume, în special roșii. Pentru cei care vor să se apuce de grădinărit în mijlocul unui lac, am gasit aici mai multe detalii despre tehnicile folosite.

Mai departe, tot mai multe bărci cu pescari își văd de treaba lor zilnică. Ei nu mai fac acrobații pentru bacșiș și nu mai au plasele conice, dar stilul de a vâsli cu piciorul e comun aproape tuturor.

Undeva pe uscat, pe malul lacului, oamenii dintr-o comunitate locală cresc animale și practică olăritul.

Mai apoi, pe lac, sate întregi de case construite pe picioroange. Școli, magazine, poștă, mici restaurante și toate celelalte instituții specifice unor sate. Diferența e că aici mai toate sunt înconjurate de ape. Iar nivelul apei e mai înalt sau mai scăzut, în funcție de sezon.

Ceva mai departe, complexul de pagode de la Indein. Cu sute de mici construcții în formă de clopot numite stupe.

Încă o mânăstire budistă, celebră printre pasionații de mânăstiri. Jumping Cats Monastery se numește. Cunoscută pentru pisicile dresate care sar și fac salturi ca la circ. Între timp, însă, și show-urile s-au cam împuținat. Și-au dat seama și ei că oamenii vin acolo să umble mai mult după pisici și mai puțin după lucruri sfinte.

Prânzul îl luăm la o familie locală. Stăm pe niște pernuțe și mâncăm în stil picnic. Tofu preparat în stil burmez, o varietate de salate, orez, omlete, legume la grătar, banane pane, ananas, ceai. Mâncăruri vegetariane, dar și non-vegetariene care, în plus, conțin pește.

Lăsăm bărcile cu motor deoparte și ne urcăm în niște canoe de lemn joase, cu vâslă. Suntem câte doi, plus un localnic care vâslește.

Care vâslește… Și vâslește… Și vâslește… Nivelul apei e la doar câțiva centimetri de marginea de sus a bărcii. Mergem în larg, iar el vâslește… Și vâslește… Și vâslește… Apa aproape că ajunge la același nivel cu barca. Iar în momentele de balans…“Băă, cam… intră apă în barcă!” zice colegul de tur, atent să nu dezechilibreze barca vorbind mai tare. Dar omul vâslește. Mergem înainte.

Începe să plouă ușor. Centimetrii față de nivelul apei au devenit milimetri acum, fără niciun balans. Suntem undeva mai departe pe lac, iar omul tot vâslește. Noi ne intersectăm privirile: “Dacă tot vâslește și-i dă înainte… înseamnă că știe el…”.

Omul vâslește, iar cu fiecare vâslă te face să înțelegi că în lumea din care provine el cam ăsta e firescul. Începi să te simți în siguranță și nici nu știi de ce. Pentru că rațiunea îți spune că n-ai niciun motiv. Pentru că rațiunea cunoaște doar firescul lumii din care venim noi.

Prea multe poze bune din excursia asta nu am. Iar o parte din pozele de pe această pagină sunt luate de pe Pixabay. Dar și dacă aveam, în pacea aia de pe lac era ceva ce oricum n-aș fi putut transmite nici prin poze, nici prin cuvinte.

Sunt mai degrabă niște senzații, niște emoții, niște lucruri care sunt de trăit, nu de explicat. Și doar și pentru astea și e de-ajuns ca să vizitezi acest loc. 

Dar și fără poze ne putem imagina. Dacă eram un mai mare fotograf, probabil că aș fi postat cum parcurgeam canale aparent nesfârșite. Cum intram pe alei unde oamenii își vedeau de viața lor obișnuită:
Femei date cu o cremă alb-gălbuie pe obraji care spală rufe. Călugări în robe roșu-maronii care stau de vorbă. Copii care ne fac cu mâna, râd cu gura până la urechi și ne salută: ”Mingalaba!”

Un atelier în care localnicele fac trabucuri cu arome dulci. Un pod de lemn lung de vreo 500m care pare că duce către nicăieri.

Doi călugări care merg ușor pe pod. Cel din dreapta cu o țigară într-o mână, iar în cealaltă cu unul din ultimele modele de iPhone.

Ne întoarcem cu toții în larg în bărcile de la început și ne oprim. Sunt ceva nori, dar noi așteptăm apusul. Ghidul ne îndeamnă să nu mai facem niciun zgomot și să fim atenți. Poate fi vorba de doar câteva secunde, așa că stăm cu gura căscată după soare ca să nu ratăm ceva.

Suntem în mijlocul lacului și e o liniște deplină. E înnorat, bate vântul și mă gândesc că n-o să se vadă niciun apus.

Deodată se aude un sunet ca de elicopter, care pare că se apropie din ce în ce mai mult. 

Nu e elicopter. E o șalupă mare cu motor care vine cu viteză. Perturbând toată liniștea, sunetul pare că se aude chiar mai tare decât e de fapt. Se oprește în dreptul bărcii noastre și apar vreo doi inși. Unul dintre ei, ce pare destul de masiv și bine făcut, îmi strigă tare numele. 

“We have to go!” îmi zice el serios și încruntat, în forță.

Colegii de barcă se uită la mine. Au privirea unora care nu sunt siguri dacă eu sunt fie vreo personalitate, fie vreun deținut care și-a consumat orele din permisie și trebuie să se întoarcă repede în celula lui.

“Ăștia au venit până aici special pentru tine?” mă întreabă o fată. “Da”, zic eu. 

“Păi cum așa?” 

“I-am rugat eu frumos”.

Mă urc la ei în barcă și n-avem timp de stat, că trebuie să prind autobuzul de Yangon. 

Colegii din tur se uită gură-cască după noi. În spatele lor se vede apusul.